Primul take e cea mai bună presupunere a modelului. Al doilea take e a ta.
Când apeși regenerate, nu mai ceri „o piesă despre drumuri de noapte târzie". Ceri „o piesă despre drumuri de noapte târzie, dar mai lentă decât ultima, cu un refren care nu aterizează pe downbeat". Chiar dacă nu schimbi nimic în prompt, urechea ta a făcut deja editarea — iar generarea următoare moștenește editarea aia prin micile ajustări pe care le faci la gen, tempo, atmosferă sau ciorna de versuri.
Părtinirea primului take
Modelelor le place să-ți dea media a ceea ce promptul tău permite. Dacă promptul permite zece tempo-uri, vei primi mediana. Dacă permite trei atmosfere, vei primi cea mai previzibilă. Primul take rar e greșit, dar și surprinzător rar, fiindcă surpriza stă la marginile promptului, iar modelul e antrenat să se îndrepte spre mijloc.
Folosește take-ul unu ca o întrebare
Tratează prima generare ca pe o întrebare, nu ca pe un răspuns. Întrebarea e: „Aici voiam să fie piesa?" Aproape mereu răspunsul e „aproape, dar —" iar acel dar e cea mai utilă informație din toată sesiunea. Editează un parametru care adresează acel dar și regenerează.
Oprește-te la trei
Trei take-uri sunt de obicei suficiente. La take patru nu mai rafinezi piesa; pariezi că modelul îți va întinde ceva mai bun decât ce ai deja. Nu o va face, fiindcă promptul nu s-a schimbat. Dacă take trei nu e unde îl vrei, promptul are nevoie de intervenție chirurgicală, nu de încă o aruncare de zaruri.