Un prompt scurt cere modelului să ghicească totul. Un prompt lung îngroapă singurul rând care conta. Calea de mijloc — șase sau șapte propoziții care numesc o perspectivă, o scenă și un sentiment — e locul unde generările încetează să sune ca muzică de fundal și încep să poarte greutate.
Ancorează perspectiva mai întâi
Înainte de instrumente, înainte de tempo, numește cine cântă și cui. „Un părinte nou la 3 dimineața vorbind cu un bebeluș adormit" îi dă generatorului de versuri o postură în care să cadă; „indie acustic cald" îi dă o textură, dar niciun scop. Textura urmează postura odată ce postura există.
Apoi plasează o scenă
O singură imagine — blat de bucătărie, geam de tren, hol, parcare de hotel — trage o atmosferă generică într-una specifică. Nu trebuie să explici scena; doar întinde una. Modelul va umple colțurile în moduri la care nu te-ai fi gândit, iar partea aia face ca rezultatul să se simtă găsit, nu comandat.
Lasă notițele de producție pentru final
Genul, tempo-ul și instrumentația aparțin la sfârșitul promptului, după ce modelul știe deja despre ce e piesa. Dacă începi cu „120 BPM, bas distorsionat, voce feminină", stratul de versuri nu are de unde să crească. Începe cu scena și postura, iar notele de producție ascut ce există deja în loc să-l înlocuiască.
Un șablon de pornire
Un [CINE] pe [UNDE], gândindu-se la [CE]. Refrenul se întoarce când își dau seama [TWIST]. Atmosfera e [DOUĂ ADJECTIVE]. Producție: [GEN], [TEMPO], [UN DETALIU DE PRODUCȚIE].
Ăsta nu e o formulă de copiat la literă — e un checklist cu cele cinci decizii care trebuie să fie în prompt înainte ca modelul să-și poată face treaba. Sari peste oricare dintre ele și rezultatul se va simți insuficient determinat într-un mod pe care nicio cantitate de regenerare nu îl poate repara.